Analiștii politici constata ca se inmulțeau semnele care aratau ca noua strategie a Rusiei consta in efectuarea de provocari in Transnistria care sa justifice atacarea Moldovei și, posibil, deschiderea drumului armatei ruse catre Romania, stat „inamic” din perspectiva Kremlinului, fiindca a ajutat activ Ucraina inca de la inceputul „operațiunii militare speciale”, era membra NATO și avea instalat pe teritoriul ei o instalație militara care afecta interesele rusești in zona – scutul antiracheta de la Deveselu.

Moscova este teribil de interesata de aceasta controversata fașie de pamant, importanta ca ghimpe deopotriva in coastele Moldovei și Ucrainei, altminteri o zona saraca și neatractiva din punct de vedere economic, de altfel total dependenta de gazele livrate gratis de catre Federația Rusa.

„Independența” Transnistriei, declarata in 1990, inainte de conflictul sangeros dintre nistrenii susținuți de Rusia și guvernul de la Chișinau, a fost ceva tipic celorlalte enclave inventate de Lenin, dezvoltate de Stalin și exploatate geopolitic de Rusia post-sovietica: Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud.

„Romania va ataca Transnistria, impreuna cu NATO și Ucraina, și va anexa Republica Moldova” – iata una din narațiunile principale ale propagandei Kremlinului. „Incalcarea drepturilor cetațenilor de limba rusa din Transnistria, care trebuie protejați, eliberați” este un alt alt mit folosit in aceasta perioada. Scopul final este, insa, refacerea Uniunii Sovietice(aducand la sanul Moscovei toți „copiii sai rataciți”,

inclusiv Ucraina și Republica Moldova, dar nu numai)- testamentul politic mai mult sau mai puțin marturisit al lui Vladimir Putin. Doar așa considera acesta ca s-ar putea situa, in istorie, pe aceeași poziție cu un Petru cel Mare, dar și cu un Lenin sau, chiar, cu un Stalin.