Ea nu ar putea trăi acolo, Muriel… Există locuri, în Nord, unde oamenii au învățat să-și plăsmuiască lumina acasă, pentru a reuși să traverseze cele cinci luni de întuneric anual. Dar ea, Muriel, se adapă din lumină, se face transparentă în așchia secretă a zorilor care o împresoară, în fiecare secundă ce refuză să crească în minut. În ora albă, ea se desprinde din pielea nopții. E clipa aceea fragilă, frugală, fracturată în care faptul zilei se despletește în nuditatea-i virginală, aidoma foii ce se oferă primului vers, aidoma umbrei alungată de prima dimineață a lumii, aidoma iubirii nesperate ce face visul să alunece în așteptare. Îngăduință de a fi și de a nu fi încă, albul de Muriel – un nume ascuns în anamorfoza luminii – recompune, unduios, precum valurile aurorei boreale, verzi de albe ce sunt, acel moment privilegiat de uitare a timpului în suflarea suspendată a incertitudinii primordiale care nu și-a început coborârea în ființă. Uitare de lume, de sine, de celălalt, de sine în celălalt, de acest noi pe care zorii îl vor zdrențui, dar care se clatină încă, năucit, pe prag. Lampa, sfioasă, s-a stins singură în spatele evantaielor ce lenevesc în jurul potirului graseind, din care vorbele se pregătesc să iasă
pentru a se înșira între… Între ea și el, între sine și sine, între un aici imposibil și un aiurea improbabil, cuvintele se dezbracă, se vânează, se înfășoară în vocale neastâmpărate sau explodează în memoria imprecisă a trupurilor încrețite, sfârtecate, ce sucombă în ora albă.