„Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi‑ai spus că n‑o să le mai rosteşti niciodată! Dac‑ai să ajungi, într‑o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să‑i biciuieşti cu rugăciunea asta care‑ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n‑ascultă de tine, deşi încerci s‑o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te‑ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia‑ţi inima‑n dinţi şi roade‑o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi‑a predat‑o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi‑au ieşit toate şi ţi s‑a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi‑acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi‑a zis‑o nimeni, ai ajuns s‑o afli pe pielea ta – degeaba te‑ai sumeţit şi ţi‑ai dictat singură s‑o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n‑ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”