„Dulce-amar” înseamnă o înclinație spre stări de dor, de amărăciune și de tristețe, o conștiință acută a trecerii timpului și o bizară bucurie sfredelitoare stârnită de frumusețea lumii. Cartea arată că lumina și întunericul, nașterea și moartea – dulcele și amarul – fac întotdeauna pereche.

Dacă v-ați întrebat vreodată de ce vă place muzica tristă, dacă vă găsiți tihna sau inspirația într-o zi ploioasă ori dacă reacționați intens în contact cu muzica, arta, natura și frumusețea, atunci vă identificați probabil cu starea sufletească de dulce-amar.

Prin Quiet, Susan Cain a îndemnat insistent societatea noastră să cultive cercul subevaluaților, dar indispensabililor introvertiți dintre noi, prin aceasta dezvăluind o forță nevalorificată, ascunsă în văzul tuturor. Acum ea folosește aceeași combinație de cercetări științifice, expuneri narative și memorii ca să exploreze motivele pentru care trăim experiențele întristării și ale năzuinței și modul în care adoptarea dulce-amarului în centrul vieții este adevărata cale spre creativitate, legătură cu ceilalți și transcendență.

Cain arată cum o stare sufletească dulce-amară este forța tăcută care ne ajută să transcendem suferința noastră personală și colectivă, provocată de o moarte sau de o ruptură, de o dependență vicioasă ori de boală. Dacă nu ne recunoaștem propria suferință, spune ea, putem sfârși prin a o revărsa asupra altora, prin abuz, dominație sau neglijare. Dar, dacă înțelegem că toți oamenii cunosc – sau vor cunoaște – pierderea și suferința, ne putem îndrepta unii către ceilalți. Într-o perioadă de profundă discordie și anxietate personală, Dulce-amar ne apropie în moduri profunde și neașteptate.