Marçal .... scrie, doar spre a înţelege, în timp ce o recreează, experienţa trăită, spre a o putea trăi în primul rând la persoana întâi ca apoi să o transmită cititorului. Dacă în Bruixa de dol (Vrăjitoare îndoliată, 1979) cântă relaţiile de iubire sau prietenia, identitatea sau modul în care îl/o vede pe celălalt/cealaltă, e pentru a-şi contura propriul loc în lume. Un loc contradictoriu şi incomod, dar încărcat de „adevăr”, un adevăr aşa cum îl înţelegeau o Elsa Morante sau o Ingeborg Bachmann, cu ultima fiind pusă în relaţie în unele studii. Mai târziu, în Sal oberta (Sare deschisă, 1982), scrie despre maternitate, când se află în dificultate de a rosti da-ul tinerei din Nazaret sau de a-l refuza şi optează pentru un da sarcinii şi naşterii fără prezenţa tatălui. Scrie despre dragostea lesbiană în Terra de mai (Ţara lui niciodată,1982), când ea însăşi face o opţiune sexuală care nu-şi aflase formulare literară în mediul poetic în care se situează, cel al literaturii catalane. ... scrie, în capitolul „Daddy” din Desglaç (Dezgheţ,1988), despre moartea tatălui şi despre cel pe care figura Tatălui îl reprezintă într-un context patriarhal. Scrie, în sfârşit, despre boală şi moarte (Raó del cos, Raţiunea trupului, 2000), când trebuie să le înfrunte ea însăşi. Şi scrie, mai ales, în aceeaşi plachetă postumă, despre figura Mamei, în măsura în care înţelege locul în care Mama a fost cultural exilată şi ca o recunoaştere şi un omagiu adus propriei mame, Maria, al cărei nume îl poartă, spune, „încrustat” în al său (Fina Llorca).