Apartenența euro-comunitară a României. Un parcurs în clar-obscur

Lecția istorică a tratatului de pace de la Trianon

În tulburele context postdecembrist, calea integrării euroatlantice, în general, și a celei comunitare de la nivel european, în special, reprezentau pentru România singurele raze de speranță pentru prezervarea atributelor ei statale și identitare. Perspectiva alunecării din nou în sfera de influență a marii puteri ruse care evolua în mod impredictibil la Răsărit după destrămarea URSS era de neconceput pentru români după trauma implementării comunismului în România cu tancurile și comisarii sovietici. Așadar, fără niciun dubiu, opțiunea integrării euroatlantice era singura cale viabilă pe care România putea apuca atunci. Consensul atins de societatea românească la acel moment, consemnat prin Declarația de la Snagov (21 iunie 1995), reprezintă un act de maximă luciditate națională care face cinste românilor, reflectând capacitatea lor de înțelegere adecvată a realităților cu care aveau de-a face. Din păcate însă pentru aceeași societate românească nu la fel de inspirată s-a dovedit a fi și modalitatea în care ea a ales să evolueze pe calea parcursului său euroatlantic, arătând în cei 15 ani de apartenență la Uniunea Europeană o incapacitate, devenită între timp cronică, de asimilare a noului său statut, dar și de adaptare la metamorfozele pe care însuși proiectul european le-a cunoscut în acest răstimp. Din această cauză, în vremuri de pandemie și război, românii au ajuns să deconteze neajunsurile actualei crize globale de o manieră dramatică, experimentând o serie de paradoxuri din ce în ce mai greu de explicat, precum costurile mari pentru energie într-o țară care abundă în resurse energetice, amenințarea unei crize alimentare în condițiile unui potențial agroalimentar de excepție al teritoriului național sau continuarea pledoariei politice pentru primirea și întreținerea de refugiați de pretutindeni în condițiile în care milioane de români au apucat calea străinătății. În fața acestor realități, un nou moment de luciditate și convergență națională devine imperativ cu atât mai mult în aceste timpuri de fatalitate istorică care trâmbițează o reconfigurare a ordinii lumii, prefigurând riscuri cu valențe apocaliptice la adresa națiunii române și a statalității românești.