Mi-am dat seama, în timp ce scriam cartea asta, că ea s-a născut dintr-o uimire și dintr-o inadaptare. Stau, ca un copil crescut de lupi, găsit din întîmplare și adus în jungla societății, și mă uit cum atît de mulți oameni aleargă fără zăbavă după excepțional, după extraordinar. După altfel. Și-n goana asta, se-ndepărtează din ce în ce mai tare unii de ceilalți, pentru că fiecare vede-n felul lui altfelul. E greu de tradus în bătăile de inimă ale aproapelui. Dar cu cît omul aleargă mai tare spre excepțional, cu atît bucuria se-ascunde de la fața lui. Apoi, orice mică reușită a devenit super sau genială. Poate pentru că omul are nevoie, în fuga lui cea mare, să-și presare drumul cu stele. Nu din alea obișnuite, că-s greu de cules. De fapt, imposibil. Unele mici, din chirpici. Ce lume mare! Numai bună să fie iubitoare. Dar ca să fie, are de (re)găsit tandrețea.“ Ana Barton

„Ophanim nu e tocmai cel mai prietenos nume din lume. Rezonanțele biblice și ecourile de început și temelie de lume nu-s chiar o mîngîiere, de multe ori, iar personajul care dă numele romanului Anei Barton nu constituie o excepție. Un super-erou altfel, malgré soi, cu o super-putere specială, e un personaj botezat sub numele unui dar și hărăzit zodiei altuia, neinvocat, neghicit. Dar nu mai puțin greu de dus. Ophanim e timp conjugat în poveste, o intersecție a vocilor în care se revarsă și se caută mai multe generații, e simțul hiperdezvoltat care le cuprinde, le trăiește și, mai ales, le numește pe toate. O ureche supradimensionată și o voce-oglindă, Ophanim își povestește propriul drum, drum al unui destin aflat sub semnul excepționalului și totuși nu mai puțin uman, ca orice merge spre întregire, ca orice ființă care-și caută sensul. O scriitură originală, ce simte carnea cuvintelor și viața din spatele lor, puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, la care se uită printr-un filtru magic, acoperind și descoperind deopotrivă, jonglînd cu textul în mai multe registre, pe măsură ce-și desfășoară ițele. Ophanim nu este doar romanul unui personaj atipic, ci și al revrăjirii lumii în care trăim și căreia îi aparținem.“ Nora Pavel

„Cuvintele goale sînt ca niște cămăși albe la uscat, pe sîrmă, la soare și la vînt. Ori uitate în ploaie și în ger. Miros a ele însele și-un pic a pămînt. Dar le ia omul și le plimbă prin gură, prin gît, le trage-n piept, le mestecă bine, le-nghite, le metabolizează, le excretă sau le transpiră, le regurgitează sau le scuipă, le tăvălește prin ambrozie și nectar, prin smirnă și tămîie, prin pesmet și prin ou, prin mălai cu sare, prin țărînă și prin bălți cu mormoloci, prin plîns, rîs, oftat și cruce, prin el și prin alții, și le dă drumu-n lume, așa, tăvălite, vinete pe mîini și pe picioare, machiate dacă le trimite la baluri sau la-ntîlniri de afaceri ori de-o brumă de nesingurătate, le spală și le piaptănă, le dă cu parfum, le dă două palme, să fie roșii-n obraji, natural, ce dracu’, și-apoi, ostenit, fără suflu, omul se culcă pe dușumeaua din inima lui, pe cuvintele goale, nebăute, nemîncate, care trăiesc de-a valma și n-au văzut încă lumina zilei și întunericul nopții, n-au văzut alți oameni în afara stăpînului lor, care nici nu le cunoaște încă.“