Cândva, la hotarul anilor 2013‑2014, întâmplător (dar întâm­plător?), am fost martor la înţelegerea dintre poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, şi prozatorul Gheorghe Schwartz, conform căreia ficţionarul urma să tipărească un roman cu titlul ciudat Enigmele infinite. Vocalize în Do Major; proiectul din dimi­nea­ţa acelei zile – pe la ora 7 a.m., în ambianţa veselă a micului dejun de la Mc’Donalds, în Gara de Nord – s-a finalizat; au mai ur­mat alte şapte vocalize, marcând, iată, momentul rar când un autor îşi găseşte editura, iar aceasta „pariază” pe un proiect de succes.

Gheorghe Schwartz şi-a gândit proza, încă de la început, în orizontul unor proiecte de anduranţă; cele trei serii epice mari re­pre­zintă domeniile Schwartz, create, înmulţite şi stăpânite dis­cre­ţionar de un prozator al cărui imaginar fastuos surprinde de fiecare dată, asigurând interesul lecturii şi irigarea operei cu oxigenul unor noi spaţii cucerite; în anii ’80 a fost „ciclul lugojan” al romanelor Pietrele, A treia zi, Spitalul, Om şi Lege, apoi, de la sfârşitul dece-niu­lui nouă, pro­zatorul începea lunga serie romanescă Cei O Sută, cel mai amplu proiect epic din toată literatura noastră, însumând unsprezece volume masive, tipărite în douăzeci şi cinci de ani, între 1988 şi 2013.

Umorul, s-a spus, reprezintă „la qualité maîtrésse” a scrisului lui Gheorghe Schwartz; numai că umorul său e de esenţă berg­soniană, du mécanique plaqué sur du vivant, iar râsul se strepezeşte repede în rictusul amintirii unei antiutopii „de tristă amintire”, de pe aici, despre care se spune că ar fi dispărut. Dar a dispărut?

Ioan HOLBAN