Îmi dau seama că mă încăpăţânez să scriu despre un sat care nu mai există, în bună parte, căci majoritatea localnicilor s-au strămutat (din Sărăcești, din Cotești și din Ștreangu), făcându-şi noi case, în spatele grădinilor din Satu Vechi sau în Pârliţi. Alţii, mai norocoşi, s-au mutat la blocuri dimpreună cu mulțime de oameni dezrădăcinați de prin tot județul. De departe privindu-l, forma satului se mai păstrează, acum o formă aproape lipsită de conținut; din tren, după ce urcăm din Valea Mare, când să intrăm în gară; îmi dau seama că multe case au rămas pe loc, grădinile de asemenea, pe care încă se mai duc să le lucreze, căci greu se descurcă omul numai din salariu. Au vrut să fie mai aproape de oraş, de combinat; dar de fapt au fost absorbiţi implacabil de industrializare, care, în cazul Aluminiului și Carbonoaselor, înseamnă poluare, autodistrugere.

Îmi pare acum că acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: să vorbească despre lucruri care deja nu mai sunt, ca şi cum ele încă ar mai fi – ca şi cum prin asta le-ar putea face să existe, în continuare. Conştient că vorbeşte despre lucruri trecătoare, el încearcă să le încetinească pe cât posibil căderea; să le facă un pic veşnice…