Teluric în structura sa intimă, George PÎRÎU a fost mereu atent la ritmurile naturii, cu deosebire acum, când le trăiește în nedumerirea și alterarea lor, poate, ireversibilă. E vremea să ducă mugurii în casă și să le asculte plânsul, învelindu-i apoi cu haina sa pentru a-i feri de nefirescul înfloririi a doua oară. Și chiar dacă neliniștea nu-l lasă să-și regăsească copilăria de vis și să râdă la soare, încă poate, într-un hieratic elan, să-și imagineze mama plimbând îngerii de mână prin cer. La urma urmei, cine și-ar putea dori mai mult?