În general, critica de întâmpinare analizează scalar (și măsoară analogic) opere diferite, iar comparatiștii se limitează la anumite direcții (uneori și la sens), reducând și ei vectorii la mărimile lor scalare pe care le compară. Cu un asemenea aparat cu care să ope­re­ze în câmp literar, istoria literară se subțiază considerabil, se reduce la factualitatea unor urme în plan (evenimente bio­grafice, cărți publicate), iar școlile de literatură își dispută primatul pe direcții prestabilite (acolo unde acest primat chiar poate fi invocat).

Literatura română, care ar putea fi văzută drept spațiu vecto­rial, se rezumă adesea, în ochii criticii literare, la simple angajări disjuncte, analizabile numai în acord cu alinie­rea la intenții, pro­iecții, curente, generații.

Pe aceste direcții, măsurarea scalară și ierarhizarea în raport cu aceste mărimi oferă garanția calității. Fie și pentru atât, critica de direcție continuă să rămână necesară.