Pâinea e om, spunea, atins de genialitate, un anonim ţăran român. Vorbă mare de tot şi nepereche, înţelepciune plină de tâlcuri şi noime care ne pun pe gânduri.

Este de ajuns să îngânăm în şoaptă, sau în noi înşine, aşa cum o facem de nenumărate ori în solitudine meditativă, „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…”, pentru a denumi, mai presus de toate mizeriile vieţii reale,

o aspiraţie şi o invocaţie fierbinte adresată cu umilinţă

şi smerenie destinului.

Întâlnirea omului cu pâinea a fost un miracol unic.

Aşadar, pâinea este hrană, istorie, factor civilizator şi, am adăuga noi, ficţiune resimţită ca o prezenţă abstractă în mai toate actele omeneşti, fiindcă, nu-i aşa, după spusele ţăranului român, pâinea este chiar om.