Radu NEGRESCU-SUŢU s-a complăcut, în aceste zece nuvele onirico-fantastice, a confunda ficţiunea cu realitatea şi invers, mixându-le într-un athanor… literar, precum îi place să spună, diferit de tiparele cunoscute, încercând, în speranţa că va reuşi, să-şi surprindă cititorii.

Le-aş putea compara, într-o oarecare măsură, cu nişte romane poliţiste, în sensul că el, cititorul, nu află decât în final că asasinul este de fapt cel la care nu se gândea şi aştepta nimeni, şi aceasta întrucât finalul nuvelelor sale este întotdeauna neprevăzut şi surprinzător. Cum de obicei este viaţa însăşi.

Abordând îmbinarea realului cu imaginarul, multe fapte, locuri, situaţii şi personaje care există realmente par născocite, pe când altele, care par adevărate, sunt de fapt inventate. Iar derularea acţiunii este de fiecare dată o călătorie prin timp, prin lume, prin istorie, prin limba română, prin noi înşine, fără început şi sfârşit clar, aşa cum de obicei sunt visele, vise în cadrul altor vise, pe care cutezăm uneori a le explora.

Valeriu MĂRGINEANU