Vae soli. Cine refuză judecata rămâne singur, azvârlit din societate, din grup, pentru că iubeşte mai mult libertatea decât „societatea”, unde libertatea se trăieşte în comun, pentru ca satisfacţia să fie colectivă, să fie muget indistinct.

Quoi fugit, damnat, zice proverbul latin. Cine fuge condamnă societatea, grupul, oroarea, oprimarea de care fuge. Rămâne singur cine îşi asumă riscul de a-şi pregăti în viaţă pledoaria pentru când „societatea” îndreptăţiţilor regulamentari, lacomi de binele veşnic, îl va acuza că nu a fost solidar, că nu s-a alăturat celor mulţi şi „necăjiţi” în revendicările lor, în furia lor, în violenţa lor democratică.

Speranţa că la o ipotetică judecată „de apoi” vor fi reabilitaţi, felicitaţi, răsplătiţi le însufleţeşte şi turbarea şi resemnarea, fără să ştie că Divinul nu ţine partea prostului decât dacă prostul se visează pe sine frumos.