Poemul care deschide cea mai recentă carte a echinoxistului Iustin Moraru, „Nectarul clipei” (Editura Junimea, 2020), proiectează temele majore ale cărţii; fiinţa care se trans-figurează într-o fantasmă, aceea din invizibil, aburoasă, fără corp şi, mai ales, jocul cu temporalitatea, într-un alt spaţiu-timp, unde se anulează durata, tim­pul se destramă, pentru a face loc trupului astral

Într-o altă ordine, poezia din „Nec­tarul clipei” e una a șoaptei, a respiraţiei şoptite din lumea ni­mănui, într-un teritoriu al fantasmelor şi misterului de la îngemănarea luminii cu întunericul, o poezie a crepusculului, în care pleacă şi nu mai revin cocorii, când fiinţa „se îm­prieteneşte” cu moartea, se strecoară între valvele scoicii – una dintre metaforele obsedante ale cărţii -, vălurind (un gerunziu me­reu folosit) amintirile care se cuibăresc în pluşul înserării ori în catifeaua uitării; astfel: „Sunt foarte singur astăzi,/ Doar eu cu umbra mea./ Vino, iubito, şi vindecă-mă/ De înserare/ Cu lumina ta” („Strigăt şoptit”).

Iustin Moraru este un poet împlinit.

Ioan HOLBAN