Jordi DOCE nu este un poet tânăr, așa cum ne-am obișnuit să ni-i închipuim pe poeți. Ca Dante, el mărturisește că se află la jumătatea vieții, pornit în „călătoria spre granițele din mine însumi”. Dar ca să ajungă la sine însuși, la sunetul înalt și unic al propriei sale poezii, Jordi Doce străbate nu numai aglomerările realității, descrisă dureros și postmodern în cele mai concrete amănunte, ci și straturile, depuse ca într-un palimpsest, ale poeziei lumii. Într-un adevărat canon, el trece prin mulțimea poeților admirați, citați, parafrazați, de la care pornește sau cărora le închină poeme, într-o halucinantă țesătură de sensuri și de sugestii noi, electrizante.

*

Jordi Doce no es un poeta joven tal como nos hemos acostumbrado a imaginar que son los poetas. Al igual que Dante, él confiesa que está en la mitad del camino de su vida y que ha emprendido el “viaje hacia la frontera de mí mismo”. Pero para llegar a sí mismo, al sonido alto y único de su propia poesía, Jordi Doce atraviesa no solamente las aglomeraciones de la realidad, descritas dolorosamente en un estilo postmoderno hasta en sus detalles más concretos, sino también las distintas capas de la poesía del mundo depositadas como en un palimpsesto. Igual que en un canon, pasa revista a una multitud de poetas admirados, citados, parafraseados, desde cuya obra parte o a los que dedica poemas en un alucinante tejido de significados y de nuevas sugerencias electrizantes.

Ana BLANDIANA