Criticul nu poate fi prizonierul literaturii. În această libertate stă secretul celei mai strânse apropieri de natura, construcţia şi funcţiile textului literar. Aici este, poate, paradoxul criticii literare. Dacă persis­tă în lecturi exclusiv din aria literaturii, cel care se angajează în des­ci­frarea textului nu va reuşi niciodată să satisfacă necesităţile unei abordări din unghiuri multiple, care să tindă către o elucidare completă a acestuia; va cădea în estetism sau va rămâne la aspectele tehnice. Ca imitaţie a lumii, literatura are nevoie, pentru a fi înţeleasă, de tot ce­ea ce înseamnă cunoaşterea acesteia.

Dar libertatea criticului nu este totuna cu libertatea criticii.

Critica, determinată fiind de natura specifică şi caracterul teleologic ale discursului lite­rar, nu este un spaţiu al libertă­ţilor necontrolate, al hazardului, capri­ciu­lui, al su­biectivităţii extreme. […] Esteticul nu intră în sfera ideologiei literare, el fiind de la sine înţeles în analiza operei. Orice altă concepţie constituie o eludare a statutului firesc al operei de artă, a principiilor ei, o încălcare a autonomiei literaturi­tăţii. Opera singură impune metoda.

Radu VOINESCU