De ce am început astfel aceste însemnări, evocând un univers aparent fără nicio legătură cu subiectul lor: limba română la răscruce, nu de vânturi, ci de un fapt esenţial – acela de a supravieţui? De ce Macondo de România?

Pentru că, la fel ca în ţinutul sud-american, şi în România, totul este posibil, dar la alt nivel: agramaţii dau lecţii de comunicare, repetenţii îşi iau doctorate, analfabeţii (funcţionali) ocupă posturi ministeriale.

Dar mai ales, mă gândesc că, tot călcând-o în picioare, dând-o cu capul de toţi pereţii ministerelor şi studiourilor tv, zdrobind-o voiniceşte, limba asta română, atât de tolerantă, s-ar putea răzbuna, anulându-ne organul vorbirii şi întorcân-du-ne, şi pe noi, la un limbaj non-verbal, atât de pitoresc evocat de scriitorul sud-american.