Dorin Murariu, până la această dată poate cel mai avizat exeget al prozei din flancul de vest al literaturii actuale, adaugă la un șir de volume de critică și istorie literară, o carte de proză. Surpriza, dacă o surpriză constituie apariția celor douăsprezece povestiri din Luna de tablă nu-i, totuși, într-atât de mare, nu, în orice caz, una care să ne facă să uităm o seamă de lucruri care agrementează de regulă întâl­ni­ri­le criticului cu literatura – inserturile memorialistice, așadar, flashurile narative, abilitatea/ preocuparea de a da evocării auto­ru­lui consistență epică, de a-l percepe pe acesta ca personaj romanesc.

Câteva sublinieri, acum, la coborârea în proză a literatului, se im­pun: prima dintre acestea vizează intenția de a delecta, plăcerea povesti­rii. O alta – modul neostentativ cu care Dorin Murariu își pune în valoare informația livrescă, strategiile teoretice. Perspectiva narati­vă este cea a unui copil – insolitul, fantasticul și fantasmaticul interferează cu ordinea firească a lucrurilor: un gest simbolic îi per­mi­te unui per­so­naj să leviteze peste oraș, un altul vorbește cu o bu­nică moartă demult, un Moș Crăciun de circumstanță ajunge să se confunde cu un artefact cultural etc. etc.

Nimic nou sub soare, sau încă o dată ceva despre perfidiile și seduc­țiile textului: proza școlită a lui Dorin Murariu se adresează, în registru dublu, cititorului rafinat, după cum și celor aflați la vârste, esteticește, ingenue.

Lucian ALEXIU