„Înaintarea în vârstă întunecă meditaţiile poetului acum sexagenar, expresia capătă durităţi de imaginar tradiţional, nepăsătoare de uzura limbajului poetic şi de cugetarea la îndemână, ca în această secvenţă a ciclului Poemele din zorii amurgului: „… la şaizeci de ani tocmai bătuţi pe nicovală… / nimic nu există cu adevărat pe lume decât o aspră, dar umedă/ ca o apă în care te îneci,

o nesfărşită singurătate./ Şi nu există experienţă în asta, nimeni nu este expert sau doctor,/ nu există vreo înţelepciune veche nu există,/ pentru că nimic altceva nu există cu adevărat – în afara/ nemiloasei fiare a singurătătăţii, cu ghearele înfipte în tine/ precum dinţii vârcolacului în carotidă” (…)

Nu am ajuns să citesc şi versurile mai recente ale poetului, dar sunt sigur că, în esenţă, nici tonul reflexiv-elegiac, nici voinţa de confesiune şi instalarea în concretul imediat nu se vor fi schimbat.

Opera poetică însumată în cele trei sute de pagini în urmă cu vreo trei ani dă seama, în cea mai mare parte a sa, despre scrisul unui poet cu angajamente exigente în „ritmul vremii”, nerefuzând nici pura contemplaţie, aflat mereu în acea „căutare a căutării” care-i asigură vitalitatea lirismului.

Ion POP