Un traficant rafinat de melancolii și un stilist de miraje ale iubirii e, în primul rând, Ioan Radu VĂCĂRESCU. Traficant pentru că (probabil după lecția lui Mircea Ivănescu, dar cu alt temperament sentimental) Văcărescu ascunde esențialele sub o scriitură lejeră, aproape de sporovăială și-n formula orală a banalității, ca și cum poemul n-ar fi un eveniment și-n el n-ar fi loc de nici un eveniment, nici expresiv, nici confesiv, nici spiritual. Sunt însă simple trucuri de irelevare sub protecția cărora Văcărescu trece clandestin deopotrivă o devoțiune sentimentală și o melancolie existențială care s-a transformat în substanța poemelor.

Pornite, de regulă, fără ceremonial, ca și cum ar fi fragmente din derizoriul cotidian, poemele sale duc totdeauna spre un miez încărcat și iradiant. Vorbăria și notațiile fără nici o pretenție sar deodată într-un fel de vertij existențial și expresiv iar spleenul cotidian culminează într-un miraj nuclear. În plin oțiu, „lumina asta care intră dintr-o dată pe fereastră” îl „soarbe” „precum în crevasa invizibilă ghețarul/ un schior singuratic pe pantele oarbe”. „Evenimentele” care păreau excluse se produc inevitabil, chiar dacă ascunse după perdele de notații ce se joacă de-a insignifianța. Văcărescu e un meșter de ascunzișuri și capcane, de aparente declasări ale simbolurilor și de „compromiteri” ale prestigiului lor. Dar dincolo de programatica lor declasare și compromitere – și tocmai prin ele – survine sensul lor elevat.

Ca să fie iubire, Dumnezeul lui Văcărescu e în aparență un câine. Dispare astfel toată emfaza esențialelor în triumful umilității lor eficiente. Nu ce etalează, ci tocmai ceea ce (pare că) ascunde

e decisiv în poezia lui Văcărescu.

Al. CISTELECAN