A cincea carte de poezie a lui Petru Covaci, „Nisipul și pletele muzei”, pivotează, ca și cele anterioare, în jurul temei palimpsestului, al textului scrijelit pe coaja copacului, al filmului alb-negru și mut și al unei „fotografii vechi” care fixează un spațiu ireal, un dincolo (încă) nedescoperit, nedescifrat. Tot ce va fi fiind „realul” din preajmă e carton, butaforie, spectacol, măști, comèdie, într-un oraș „ca un rest de zădărnicie, putreziciune, nimicuri”, cum se spune în poemul „La cumpărături”; un moșneag e angajat să fie moșneag, lumea e surpată în tragi-comicul unei farse dintr-un trecut recent, existența ființei e între paranteze, o pasăre exclamă „fără aripi n-am sens”, văzduhurile s-au „coclit” și balerina șchioapătă, un vânzător ambulant cară sacii plini cu sentimente – o lume în care cântă cocoșii și ființa, asemeni lui Petru, se leapădă de El, în decorul mărunt al unui oraș dărâmat înainte de reclădirea Templului.

Două figuri lirice – călătorul (fără bilet, la clasa întâi) în aventura des-cifrării drumului, a „traducerii” cifrelor pentru a lua în posesie lumea și pustnicul (natanael) – guvernează un spațiu gol și nevrotic, se așază la mesele fantomatice ale unei cafenele închise între umbre, fantasme, oameni fără identitate.

În fond, poetul, jucându-se cu poezia, se joacă pe sine, deschide „rastelul rimelor”, caută cântecul, e și romanțios și scrie poeme în filigran. Petru Covaci e un poet deplin, în buna vecinătate, la Oradea, a lui Ioan Moldovan, Traian Ștef, Gheorghe Vidican…

Ioan HOLBAN