Prima întrebare pe care mi-o pun atunci când încep o proză este: în ce „cheie” se cere ea scrisă? Răspunsul la această întrebare diferă mult de la o scriere la alta. De foarte multe ori am optat pentru proza situată la graniţa dintre real şi fantastic. Îmi displac operele aşa-zis cerebrale. Consider că o operă de ficţiune nu poate fi cu adevărat gustată de cititorul „normal” decât prin intermediul emoţiei. Iar eu nu scriu pentru cititorul „ciudat”.

Multă vreme n-am crezut în „fragmentarism”; şi nici acum nu cred în fragmentarismul „programatic”. Atât doar că uneori, de o vreme încoace, sunt nevoit să-i recunosc virtuţile expresive. Nu cred în „structuralism”, „deconstructivism” şi în alte „isme”, inclusiv în aşa-zisul „postmodemism”, cel puţin în literatură. O sursă inepuizabilă de inspiraţie rămâne pentru mine copilăria. Mă întorc de fiecare dată acolo ca la o lume primordială, pură, având atu-ul tuturor deschiderilor posibile.

Ceea ce nu înseamnă că nu mă las sedus, nu rareori, de poveştile (aproape) sută la sută imaginate, extrase din eul meu virtual, aflat în contact cu o lume nu mai puţin virtuală.