Aşadar, ce rămâne din proza noastră postbelică („sub comunism”)? Unii au recomandat un negaţionism pauşal, alţii, dimpotrivă, preferă un transfer „criogenic”; dacă primii vorbesc despre o literatură integral contaminată, de servilism ideologic şi osanalism hipertrofiat, ceilalţi invocă autonomismul estetic, protejând valorile, chiar dacă însăşi subversivitatea, câtă a fost, s-a „istoricizat” iar refugiul în estetism nu era / nu putea fi şi opoziţional. Subterfugiul estetic era, de fapt, o soluţie politică; sau parapolitică, după Adrian Marino.