George PÎRÎU continuă experimentarea unei poezii a simţurilor care îşi transferă funcţiile pentru că lumea pe care o visează poetul e aceea de dincolo, dintr-o copilărie năruită în amintiri fără referenţi precişi, dar într-un contur fără greş, într-un orizont de departe. Lirica sa este, între altele, un cod de comunicare cu lumea, preajma, memoria şi cu Celălalt, prietenul; cu sine, într-o relaţie teatrală amintind de un poem precum Capriciu al lui Marin Sorescu.

Poemele din „Copacii trec strada” sunt însoţite de fotografiile ca nişte reportaje literare ale lui George Călin Pîrîială, care (ne) învaţă că o secundă a blitz-ului face diferenţa dintre extraordinar şi banal; poeme care nu se spun, fotografiile lui George Călin Pîrîială văd lumea cu un al treilea ochi (…), nu ilustrează poemele lui George Pîrîu: ele (îşi) conţin poezia.

Ioan HOLBAN