După ce ai auzit tot ce credeai că se poate auzi în materie de francofonie, după ani în șir de lamentații pe tema uniformizării culturale – prin engleză, desigur –, iată că a trebuit să te întorci în țară ca să dai peste o pledoarie diferită, cu argumente proaspete în favoarea francezei și mai ales eliberată de sunetul acela jalnic, de cetate asediată, de care ai avut parte la fiecare 20 martie. Afli astfel că există două franceze, una a francezilor, închiși în reguli academice, în tradiții și-n propria lor cultură, bătrână și uriașă ca o planetă pe umerii unui atlas, unde nu mai e spațiu de mișcare și nici rimă nerostită, după cum există și altă franceză, a non-francezilor, a africanilor, a creolilor din Antile, a insularilor din Oceanul Indian, franceza coloniilor, exuberantă, neștiutoare de tabuuri, nepăsătoare față de ucazurile Academiei franceze. Iar limba aceasta din urmă produce romane și poezie și aduce cu ea aluviunile rodnice ale pământului din care s-a ivit, o franceză corcită, plină de savoarea limbilor locale în mijlocul cărora e vorbită, împrumutând de la ele cuvinte ce niciodată nu vor intra probabil în uz, sunete, tandrețe, spaime, libertăți, cu alte, necunoscute, tabuuri, o limbă vorbită, de stradă și piață publică, o interlangue vie, cum îi spune autoarea, spre a ne reaminti că e totuși profesor, și ce profesor, cu jargoanele la zi.

Vasile POPOVICI & Furious's Ark