Despre poeziile lui Cătălin se vor scrie, mai încolo, texte cu multe note de subsol. Se va zice că îl traduce liric pe Nietzsche, se va menționa discret și doct numele lui Schopenhauer, iar cei cu mai mulți ani de filosofie în cârcă vor recunoaște chiar vocea lui Epicur, ascunsă printre câteva versuri și cuvinte.

Întreaga carte a lui Cătălin Constantin este despre carnea ruptă de pe oase, despre privirea care vede întunericul și despre urletul pe care nu îl recunosc decât cei pierduți. Ea se strigă, nu se citește: cocoțate pe o masă, râzând scuipat și plângând înghițit, versurile lui vorbesc acelor oameni care, în momentul în care se anunță sfârșitul lumii, cer un foc și își toarnă o cinzeacă.