Proza este „o poezie care şi-a şters lacrimile”, scrie Nicolae Popa în primele pagini ale romanului „Cubul de zahăr” şi, în consecinţa acestei juste idei, trece repede de la elogiul maşinii de scris (la care sub-scriu), stâr­nind literele „din culcuşurile lor”, vânzolindu-le ca o ploaie cu grindină pe acoperişuri de tablă, în evocarea unei celebre vizite a lui Nichita Stănescu, în anii ’70 ai secolului trecut, la Chişinău, căutând acolo şi atunci declanşatorul propriului text.

„Cubul de zahăr” e un roman lucrat în filigran.

Ioan HOLBAN