Că de actuală, e actuală rău, deși acțiunea se petrece între 1945 și 1965, pe vremea comunismului sovietic și rudimentar. Se pare că râmele vin la noi ori de câte ori ceva merge prost. (MIHAI TATULICI)

* * *

Primul personaj principal al volumului de nuvele, intitulat cu obstinație Vin râmele, este însuși sistemul. Sistemul văzut, conspectat și trăit la nivelul articulațiilor celor mai fi ne și mai ascunse, în încrengătura de capilare minuscule, periferice chiar, care alcătuiesc visceralitatea joasă, bazală. În jungla aceea trebuia și putea fi prins omul de rând, omul comun. Locurile acțiunii nu sunt spectaculoase, dimpotrivă; sistemul exista și pretindea oriunde complicități oneroase, respectarea protocolului, facerea de concesii și compromisuri, pentru a-l obliga pe omul comun la intrarea în rânduri. (MAGDALENA POPESCU BEDROSIAN)

* * *

Virusul prozei s-a arătat mai tare decât… Decât ce? Decât cel al gazetăriei? Nici vorbă, pentru că în vremea din urmă, Mihai Tatulici e unul din cei mai „audiați” oameni ai Televiziunii. Decât propria lui neîncredere în propriu-i scris literar? Nici asta, pentru că, de fapt, el n-a încetat niciodată să scrie proză, a încetat doar să publice, și nu din propria voință (a se citi prefața la această carte). Decât virusul, atât cel autohton, al lui lasă-mă să te las, al lui fi e ce-o fi etc.? Asta da, asta poate să fi e adevărat, mai ales că autorul acestor povestiri e un bucovinean hâtru peste care s-a așezat temeinic un Mitică sudic (nimic peiorativ în asta!), chemător la contemplație prin comentariu, iar nu la înfăptuire. Și poate că înfrângerea de acum a prozatorului în fața criticului de odinioară este, ea însăși, transformabilă în victorie. Dacă e sau nu așa, va decide cititorul. (LAURENȚIU ULICI)

* * *

După 40 de ani

Am scris aceste nuvele în zece ani, între 1971 și 1981. Vreo patru ani au stat la Editura Cartea Românească, dar nu s-au putut publica. În 1993 mi le-a tipărit Max Bănuș, în 100.000 de exemplare. S-au vândut toate pentru că eram autorul emisiunii Veniți cu noi pe programul doi.
Nuvelele recompun copilăria mea în Bucovina, primii ani ca ziarist de presă scrisă și apoi ca realizator de emisiuni la televiziune.
Eram tânăr și credeam că lumea e a mea. Între timp, lumea mea e la apus, și o alta se naște. Locul imaginării și al fanteziei a fost luat de tehnologie, oamenii citesc tot mai puțin pentru că alte îndeletniciri le ocupă mai tot timpul.
Recitind ce am scris de la 30 la 40 de ani, am senzația că lumea mea de atunci e mult mai frumoasă. Cu siguranță, mă înșel. Dar vă propun, prin această reeditare, să încercați și voi. Nu de alta, dar nu există viitor care să nu fie influențat de trecut.
MIHAI TATULICI
3 iulie 2021, la 73 de ani