Anton Soare, eruditul universitar montrealez, își leapădă jucăuș sobra mantie clasicistă pentru a-și regăsi voioșia și sprinteneala copilăriei în versuri șăgalnice, tonice și plastice. Ce-i drept, însă, îndelunga scaldă în undele marilor poeți nu se lasă cu totul uitată, astfel încît revin, în somptuoase traduceri, și fragmente raciniene sau nostalgii baudelairiene. Prin marmoreene bibelouri sonore, tainice sonete sau strofe strînse într-o esență tare, foșnește diafan și subtil o pană poetică fremătînd de rod colorat și neîngrădită desfătare întru frumos.