O autobiografie clară presupune un alt gen de pact, respectat în varii proporții, unul de sinceritate. Dar cu jurnalul lui Gabriel, nu prea mai știi pe ce picior să dansezi, vorba franțuzului. Un pact există și aici, dar mai curând unul de alunecare, de antrenare, de rătăcire, în sensul de-familiarizării, al înstrăinării de doxa și de cortegiul ei de imposturi și conformisme intelectuale. Postura cititorului nu e deloc confortabilă, el se vede adesea interpelat abrupt, aproape bruscat, iar puntea pe care este împins înspre tainele unei minți ce se dezvăluie autoritar e tot mai îngustă și instabilă. Dar o satisfacție majoră tot consfințește încheierea acestei sinuoase traiectorii: nu cred că vreunul dintre cititorii lui Gabriel a scăpat nevătămat din acest exercițiu, adică nimeni nu pleacă din acest jurnal fără să se repeadă în vreo bibliotecă sau librărie, continuând astfel în „realitate” pasionantul excurs civilizator în care a fost obiect imaginar.

Simona Modreanu