Ceea ce îmi propun este ca, referindu-mă la aceste tratate (numindu-le măcar generic), sintetizându-le şi caracterizându-le, să formulez câteva consideraţii generale asupra practicii României cu privire la tratatele bilaterale pe care ea le-a încheiat în decursul timpului; să mă opresc asupra unora şi să identific momentele de cotitură din istorie care au marcat (triumfal sau în chip dezastruos) destinul ţării noastre şi al nostru ca fiinţe umane, ca români, astfel încât din menţionarea şi evocarea tratatelor încheiate de România – categoriile de tratate şi partenerii ei la acestea, să se poată scoate în evidenţă ce au adus ele bun sau nefast pentru noi, ori cum au fost folosite împotriva noastră; să rezulte momentele de măreţie ori eşecul din istoria României – evoluţiile cu încoronări triumfale ori crucificări nimicitoare şi care a fost, până la urmă, politica ei externă (unde a fost bine şi unde s-a greşit); în special, şi pentru faptul că generaţia de ieri a diplomaţilor – atât din postura de dinainte, cât şi de după 1989 – am fost chiar noi, unii dintre actorii acestor acţiuni, doresc – din respect pentru adevăr – să evoc în ce a constat contribuţia noastră în această privinţă; şi întrucât ne-am aflat la răscruce de vremuri (succedându-se pe timpul vieţii noastre, capitalismul, dictatura, regimul comunist, revenirea la democraţie, integrarea în structura euro-atlantică – un mozaic de sisteme social-politice), să descriu cum a evoluat această instituţie juridico-politică – tratatul internaţional, în cazul României.

Ion M. Anghel