Ultimele cărţi de poezie ale lui Valentin Talpalaru, Nopţi cu chirie (2004), Liniştea vînatului (2005), Acordorul de semne (2006), Ultimul vorbitor de umbră (2009) şi Poemele Deltei. Rodion (2011), continuînd o serie începută cu Întoarcerea menestrelului (1979), Nopţile Şeherezadei (1985) şi Ghemuit într-un sîmbure (1998) sunt ale gîlcevii şi reconcilierii cu sine, ale unui armistriţiu mereu căutat între o “carne prost încheiată şi plină de cute” şi un “devorator de felinare”; transferată în structura textului însuşi, această gîlceavă a fiinţei interioare cu învelişul său de închiriat, bine pusă în valoare în antologia de autor Cu amurgul în lesă (2013), devine una a limbajului poetic cu ceea ce ar fi “limbajul comun”, unind/ despărţind realităţi pe oare poetul nu le aşază în confruntare, ci le descoperă punţile de comunicare şi viruşii de contaminare: versul se pliază “ca o plapumă” peste “asfaltul unduind”, în farmacii “licenţioase” se vînd, pe sub mînă, “infuzii nocturne”, zodiile sînt făcute fără rod, iar nopţile, pictate “cu otravă”, luna e folosită “doar xerox alb-negru” şi în leprozerii se adună cuvinte “cu trei degete”.

Ioan Holban