Ceea ce-l distinge pe Ion Tudor Iovian de colegii de generaţie, saturaţi de exerciţii „postmoderniste”, este un acut sentiment al destinului, descinzând din matca „complexului Bacovia”, căruia îi aparţine şi geografic. Şi Ion Tudor Iovian crede în anatomia universului croit din cuvinte, în unicitatea personalităţii sale, venind, însă, nu dintr‑o generaţie dantescă paradiziacă, ci direct din Infern. Izgonirea din paradis într-o lume descompusă, fărâmiţată ca‑ntr‑o necurmată disecţie a Demiurgului ce‑şi agresează propria progenitură, contrastează cu setea de coerenţă a întregului care i‑a rămas nestinsă adamului poet.

Theodor Codreanu