„Am cancer. Uneori viaţa te loveşte cu aceeaşi putere cu care te-ar lovi o locomotivă în mers. Dacă, printr-un miracol, scapi, te întrebi buimăcit: „Doamne, ce-a fost asta?”.

Am plâns şi eu la aflarea veştii. Fel de fel de gânduri m-au năpădit: de disperare, de frustrare, de angoasă, dar şi de milă când vedeam disperarea şi paloarea soţului meu. Mă gândeam că sunt totuşi prea tânără la cei 46 ani ai mei ca să mor, mă vizualizam deja într-un coşciug şi îi vedeam pe toţi cei dragi mie aplecându-se peste mormânt şi aruncând cu un bulgăre de pământ peste coşciug. Auzeam ca prin vis zgomotul pe care acesta îl făcea, spărgându-se şi împrăştiindu-se peste sicriu. Dar cred că cel mai mult m-ar fi durut disperarea şi deznădejdea fetelor mele. Lacrimile lor şi pustiul din inimile lor era ceva de neimaginat, ceva ce mă durea mai mult decât tumoarea mea din piept. Cred că aceste gânduri m-au făcut să încerc să mă ridic şi să lupt cu propria mea moarte.”