INTRAREA ÎN LEGILE FIRII

Poate că de la Zorica Laţcu (Maica Teodosia) – mărturisitoare a lui Cristos atât în mănăstire cât şi în patru din închisorile comuniste, la Galaţi, Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi Constanţa, vreme de 3 ani, monahia cu suflet de poezie, despre care s-a spus că a fost o poetă de valoare unică, nu s-a mai scris în literatura română poezie religioasă de către femei. Ori s-a scris foarte rar, acesta fiind un domeniu privilegiat, destinat teologilor. Nu-i punem la socoteală pe martirii închisorilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic, pe Traian Dorz ori Richard Wurmbrandt.

Apariţia unei poete de această factură spirituală are darul de a-i uimi pe contemporanii care sunt interesaţi de poezia ce exaltă frumuseţea fizică, dusă până la idolatrizare, materialitatea, puterea, banul şi diferitele substanţe care-i fac pe oameni să evadeze din cotidian şi să-i proiecteze într-o lume incertă, înşelătoare ce nu poate să-i conducă decât la pieirea trupească şi sufletească.

De ce a ales Olga Alexandra Diaconu universul spiritual ca să-şi cânte smerenia şi dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de cele sfinte, utilizând chiar termeni religioşi precum: „năstrapă”? Câţi oameni desluşesc înţelesul cuvântului?

Nu mulţi autori îndrăznesc să se apropie de aceste teme fundamentale, unii chiar se simt nevrednici sau se tem să nu greşească. Pentru că nu e de glumit cu cele sfinte.

Părerea noastră este că nu poeta a ales despre ce să scrie, ci, mai degrabă, a fost aleasă pentru această misiune sacră. De aceea, spune în poezia: „Îţi simt chemarea”: „Îţi simt chemarea / lin cum vine / şi mă atrage cu miresme / şi-n aer parcă-i o lumină / ce poate fi doar în poveste”.

La fel cum actorii şi cântăreţii reprezintă vocile naţiunii şi duc mai departe mesajul pe care mulţi îl recunosc, dar nu au curajul de a-l rosti, poeţii sunt tribunii care cântă iubirea în general. În cazul acesta, glasul poetic poate fi socotit acela al unui proroc sau prorociţe. El cheamă, îndeamnă, transmite, foloseşte cuvântul drept cale de comuniune şi împărtăşire.

Universul religios spre care s-a îndreptat şi spre care a fost atrasă Olga Alexandra Diaconu este acasa inimii şi sufletului său evlavios, în căutare de răspunsuri la întrebările fundamentale care o frământau de multă vreme. Scriind, găseşte uneori şi răspunsuri. Iar unde nu găseşte, lasă taina să o cuprindă în întregime, în linişte, meditaţie, contemplare şi rugăciune. Ce poate fi mai înălţător?

Acum câţiva ani, n-am înţeles mesajul ei plin de lumini vibrânde şi de iubirea care acoperea totul, prefăcând în lumină, până şi gândurile. Abia acum, adâncindu-mă în lectură, am găsit unele căi de ieşire din labirint şi chei de interpretare a acestei poezii aproape misterioase, scrise de un laic.

Şi m-am simţit oarecum vinovată pentru că uneori, trecem pe lângă lucruri fundamentale, fără să le acordăm mare atenţie. Mai ales, atunci când nu suntem iluminaţi de duh şi orbecăim într-ale noastre griji şi mărunte preocupări diurne.

Încă de la primul poem, autoarea lămureşte sensul acestui cuvânt din titlu, cu încărcătură liturgică: năstrapa este un vas sfânt, un potir, pe care poeta îl umple metaforic cu lumină: „E năstrapa nevăzută / ce din raze e ţesută // Un văl tandru de lumină / mă-nfăşoară şi mă-nchină / Tatălui şi Cerului / Maicii ca şi Fiului” (Năstrapa nevăzută).

Sintagma “năstrapa nevăzută” este în accepţiunea poetei, potirul pe care îl purtăm fiecare în suflet, unde tezaurizăm tot ce-i frumos şi bun, dar şi cu invitaţia de a participa cu tot ce-i al nostru, la jertfa supremă a lui Isus Cristos: “Şi, când fruntea salt în sus, / dorul meu e de nespus / Mă tot duce şi mă duce / până la Iisus pe Cruce”. (Năstrapa nevăzută).

Să ne amintim că fără jertfă nu există mântuire şi fără moarte, nu există Înviere. Un adevărat înţeles al sensurilor mistice ale vieţii şi morţii, nu le este dat decât aleşilor.

Nu e de mirare că poemele din cartea acestea sunt un bucheţel de rugăciuni eficiente, scrise, unele în formă clasică, plăcut eufonice, cu ritm susţinut, rimă perfectă şi respectarea cu sfinţenie a regulilor de teorie a versificaţiei. Poeta se întrece pe sine în aceste alcătuiri aproape muzicale care ne îndeamnă la credinţă, la păstrarea celor şapte taine sacramentale şi la practicarea credinţei. Cei care iubesc acest gen de poezie şi nu numai, îşi pot găsi o oarecare odihnă şi spaţiu de meditare în ele.