Fenomen ocultat de istoriografia oficială până în 1989, activitatea poliţiei politice comuniste a constituit în mare măsură o revelaţie pentru opinia publică din România după această dată. Nu trebuie să uităm faptul că manualele de istorie, monografiile şi studiile consacrate comunismului românesc, publicate sub regimul lui Gheorghiu-Dej, iar mai târziu sub Nicolae Ceauşescu, au tăinuit cu multă grijă acest subiect. Atunci când anumite informaţii au fost lăsate să treacă prin filtrul cenzurii, acestea reflectau doar abuzurile poliţiei politice îndreptate împotriva unor lideri comunişti, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, a funcţionarilor de stat superiori şi a cadrelor de partid. Colectivul de anchetă constituit la nivelul Comitetului Central, care a investigat abuzurile lui Dej şi ale Securităţii, pornind de la “cazul Pătrăşcanu” şi care a prezentat un raport folosit la Plenara din 22-25 aprilie 1968 de către Ceauşescu, pentru a-l ataca pe Drăghici, a adus la lumină numai o parte din faptele de care s-a făcut vinovat regimul comunist şi poliţia politică în anii ’50, dar rezultatele au fost prezentate într-un cadru restrâns, fiind evidenţiate în mod special acţiunile îndreptate împotriva unor membrii de partid