Tăietura versurilor nu e atât de vehementă, Mircea Bârsilă etalând un simț aparte al apocalipticului și promovând imaginarul la modul catastrofic. Subtilitățile și nuanțele își pierd delicatețea în limbajul său frust și imperativ, explodând ca niște evenimente și ținând nervul poetic într-o continuă flamă. (Al. Cistelecan)

Mircea Bârsilă sparge așa-zisa „monotonie a realității”, mitologizând și sacralizând în marginea acesteia în poeme convingătoare, în care textualismul stă alături de suprarealism, după cum „reflecția” stă alături de ceea ce s-ar putea numi obscurități ale sufletului colectiv. (Dan Cristea)

Mircea Bârsilă scrie o poezie ca un curs de apă adâncă, de amplă respirație și temerară imagistică. (Valeriu Cristea)

Echilibrul său moral se transmite discursului liric, eliminând în mare măsură terificul excesiv ca și grandilocvența care marcau ruralismul turbulent al deceniilor șapte și opt. Senzualitatea devine dureroasă, iar durerea se sensualizează prin plenitudine existențială, care nu mai simte nevoia de a recurge, în cele mai bune texte, la aparatul violent deformator. (Gheorghe Grigurcu)

În definitiv, la Bârsilă, este același naturism ca la Ion Cristofor, într-o notă mai elaborată, mai amplu orchestrată, mai senină (ceea ce îl îndepărtează încă o dată de tensionatul Fundoianu). Dacă este un clasic care ar trebui citat aici, acesta e Blaga, într-o „sinteză” a tânărului din Pașii profetului și a celui din poeziile (aproape) postume. (Nicolae Manolescu)

O mențiune aparte merită discursul liric de mare rafinament imagistic al lui Mircea Bârsilă, nou „miliardar de imagini”, ca pe vremuri Ilarie Voronca, numai că deloc interesat de „ritmul epocii”, ci întors, dimpotrivă, cu o emoție profundă, către miracolul mereu redescoperit al lumii simple, elementare. (Ion Pop)

Combinația de realism și spirit vizionar, de pictură (terestră) și muzică (celestă) conferă o ireductibilă originalitate poeziei lui Mircea Bârsilă. (Alex. Ștefănescu)

Fiecare poet se leagă, la fel ca Ulise de catarg, de o anumită modalitate lirică. Eu am optat pentru poezia zămislită, adică pentru o poezie trăită, în toate etapele ei. Dacă poezia făcută (în conformitate cu rețetele canonice impuse și cerute de paradigma poetică dominantă) preferă, în principiu, aplauzele la scenă deschisă, poezia trăită (zămislită) își asumă soarta de a umbla prin lume (lumea postmodernă apăsată de o febrilă dezorientare ontologică) sprijinindu-se în „cârja” numită: Neliniște existențială. (Mircea Bârsilă)