Un aparent paradox al studiilor eminescologice pare a fi următorul: cu cît numărul lor creşte, cu atît necesitatea unor noi lecturi, interpretări, exegeze se face mai acut simţită. S-a afirmat adesea că, în ciuda vastităţii bibliografiei existente, despre Eminescu încă nu s-a spus totul şi că, oricît s-ar scrie, încă o perioadă de timp, tot n-ar fi destul. Dacă multe din întrebările suscitate de universul eminescian sînt încă fără răspuns, ne aflăm cel puţin foarte aproape de împlinirea unui deziderat formulat cîndva de Mihail Dragomirescu: avem acum „un Eminescu citit şi răscitit, un Eminescu pătruns”, un Eminescu ce a devenit „cartea de căpătîi” a criticii româneşti