Actuala versiune a tratatului – a treia – şi-a propus să ofere un text clar, concis, cu referinţe succinte, fără a pierde vreo clipă din vedere că un discurs despre Fiinţă reprezintă o încercare temerară pentru cel ce se încumetă să se apropie de paradoxalul ţinut originar, ascuns de regulă înţelegerii comune şi accesibil doar celor ce au suficientă răbdare să accepte provocarea unui limbaj calificat de cele mai multe ori ca fiind excesiv de abstract.

Pornind de la propriile nedumeriri și năziunțe speculative și reanalizând unele din întrebările pilon ale filosofiei – Este natura ființei contradictorie? Dacă fiinţa se înfiinţează, aneantizându-şi neantul consubstanţial, revine ea oare în mod absolut la sine, regăsindu-se într-un unic şi definitiv Unu? Fiinţa se în-fiinţează doar, sau se şi des-fiinţează? Şi, dacă se desfiinţează, de ce servine şi ce sens are desfiinţarea (sau moartea) ei? E definitivă sau temporară? Dacă e temporară, ce anume şi cum o anulează? Ce sens ar avea re-înfiinţarea? Şi care ar fi consecinţele acestor evenimente fundamentale: înfiinţarea, desfiinţarea şi reînfiinţarea? Există un singur univers sau o infinitate de cosmosuri? Există numai Lumi, sau putem vorbi şi despre Antilumi? Cum ia naştere o Lume? Cum se înfiripă Antilumea? Cum se pune problema spaţiului, a timpului, a devenirii şi a intercomunicării dintre Lumi – sau dintre Lumi şi Antilumi? – Corneliu Mircea prezintă în acest volum un sistem al gândirii Fiinţei.

„Cartea de faţă încununează, prin amploarea, bogăţia şi adâncimea ei, stăruinţa unui sfert de veac închinat de autorul ei unei noi înţelegeri a temeiurilor ultime ale lumii. Prin ea, cugetarea filosofică românească a acestei vremi se află înzestrată cu o contribuţie la ştiinţa fiinţei, la nici un deceniu şi jumătate de la apariţia Tratatului de ontologie al lui Constantin Noica. Se vede bine că puterile gândirii româneşti n-au scăzut şi că efortul de a supune unei analize şi unei sinteze conceptuale, larg cuprinzătoare, însăşi esenţa fiinţei şi a devenirii este departe de a se fi încheiat cu marea operă filosofică a lui Lucian Blaga, pentru a-l pomeni numai pe el.”

Petru Creția