Această carte vorbește în primul rând despre așezămintele spirituale ortodoxe în care monahii și monahiile și-au dus și continuă și în zilele de astăzi să își ducă traiul – mănăstirile. Însă viața monahală nu a însemnat dintotdeauna o agregare de persoane care împărtășesc aceleași credințe și valori sub forma unei orânduieli prestabilite, conforme unei anume confesiuni. Cele mai vechi așezăminte izolate din spațiul românesc nord-dunărean au fost datate în jurul secolului XI, ceea ce înseamnă că asceții își duceau traiul cu mult înaintea acestei perioade. Și în prezent există pustnici care se ascund de oameni sau practică legământul tăcerii, la fel cum există călugări care duc o viață de obște (în comunitate) în mănăstiri oblăduite și orânduite după tipicul Bisericii Ortodoxe.

În mod specific, cartea de față face referire la viața monahală organizată a Olteniei, la istoriile acesteia de veacuri. Este aproape imposibil să vorbim despre spațiul oltean religios fără a aminti de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (~1320-1406), a cărui prăznuire are loc pe 26 decembrie. După ce s-a călugărit în tinerețe la mănăstirea Hilandar din Muntele Athos – ajungând prin strădaniile sale egumen și protoepistat – și a primit un vis divin de la Maica Domnului, Sfântul Nicodim ajunge în Țara Românească în 1369 trecând în mod miraculos Dunărea pe rasa călugărească. Își îndeplinește sfânta misiune prin întemeierea mănăstirilor Vodița și Tismana, tradiția sugerând – mai târziu – și ridicarea primelor așezăminte monahale de la Prislop, Croșuștea-Crivelnic sau Jidoștița. Sfântul Nicodim de la Tismana a devenit nu doar parte însemnată a credinței ortodoxe române, fiind cel care a întemeiat prima arhimandrie din țară, ci și a istoriei și culturii poporului – ca mare cărturar, a caligrafiat un Tetraevanghel de o impresionantă frumusețe artistică, acesta fiind cel mai vechi manuscris cu data sigură de pe teritoriul țării noastre, precum și cu cea mai veche ferecătură. Ucenicii acestui mare teolog, părinte duhovnicesc și ocrotitor al ortodoxiei, formați de el la mănăstirile Vodița și Tismana, au întemeiat noi așezăminte monahale în părțile Olteniei precum Topolnița, Vișina sau Gura Motrului. În aceeași perioadă, evlaviosul domn Mircea cel Bătrân ridica pe malul Oltului o altă importantă lavră monahală românească, mănăstirea Cozia. Domnii care l-au succedat la tronul Țării Românești au întemeiat în părțile Olteniei noi mănăstiri, îngrijindu-se totodată de cele deja existente. Printre aceștia se remarcă în mod deosebit binecredinciosul domn Matei Basarab și voievodul martir Constantin Brâncoveanu, ale căror chipuri împodobesc bisericile multor lăcașuri de cult oltenești: Sadova, Strehaia, Brâncoveni, Surpatele sau Hurezi. Mănăstiri au zidit nu doar domnii țării, ci și boierii, ierarhii, călugării, preoții și credincioșii din popor. Dintre aceștia îi amintim pe boierii Buzești, ctitorii mănăstirii Căluiu, sau pe Sfântul Ierarh Calinic, ctitorul mănăstirii Frăsinei.

Monahismul românesc a cunoscut și perioade mai dificile, precum cea care a urmat secularizării averilor mănăstirești (1864) sau a instaurării regimului comunist (1945), când multe mănăstiri au fost închise, iar călugării nevoiți să se întoarcă în lume. Cu excepția acestor vremuri dureroase, în mănăstirile și schiturile Olteniei viața monahală a continuat să se dezvolte cu statornicie, sârguință și smerenie. Unii monahi au ajuns temple ale Duhului Sfânt și izvoare de înțelepciune, reușind să atingă starea de desăvârșire și să restaureze în trupul lor pe omul cel vechi răvășit de păcat: Sfinții Daniil și Misail de la Turnu, Neofit și Meletie de la Stânișoara, Antonie de la Iezerul, Irodion și Visarion de la Lainici, Ioan de la Hurezi, Gherasim de la Tismana, precum și mulți alții ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieții.

Comunitățile monahale din Oltenia și pustnicii retrași în peșteri nu s-au devotat numai crezului lor – au fost deseori sfetnici ai domnilor, duhovnici ai poporului și, în general, un sprijin important pentru aproapele lor. Desigur că operele caritabile realizate de monahi și monahii au putut fi realizate și deoarece, grație ctitorilor și binefăcătorilor, ansamblurile dețineau o infrastuctură solidă, cu mai multe clădiri în incintă și terenuri de cultivare în afara lor. Fie că era vorba de a adăposti și a ajuta oamenii săraci, a deschide porțile pentru a primi pelerini din toate colțurile țării și mai departe de acestea, a construi bolnițe pentru a purta de grijă bolnavilor și biserici ale bolnițelor pentru loc adițional de slujbe sau a oferi siguranță și refugiu populației civile în perioade primejdioase, de incertitudine – precum în cazul invaziilor subite, războaielor declarate sau a feluritelor cataclisme naturale –, aceste așezăminte izolate au demonstrat contrariul. Izolarea era pentru a înlesni strădania spirituală individuală și colectivă, precum și devotamentul în practicarea rânduielilor ortodoxe, nicidecum o izolare față de semenii lor care se aflau în nevoi.

Este clar că medicina științifică de astăzi – apărută la sfârșitul secolului XVIII în spațiul românesc și cunoscută sub denumirea de medicină doftoricească – a avut la bazele ei cunoștințele din popor, obținute empiric și prin păstrarea tradițiilor orale. Însă și medicina călugărească – a cărei parte materială consta în aplicarea tratamentelor pe bază de plante – practicată de bolnicerii așezămintelor monahale a contribuit indiscutabil la progresul medicinii „clasice”. Această modestă contribuție științifică pe care mănăstirile l-au adus poporului român pălește, totuși, în comparație cu cea culturală. Monahismul din Oltenia a avut un rol major în promovarea artei românești în toate formele ei de manifestare. Numeroase mănăstiri au avut o susținută activitate culturală prin caligrafierea manuscriselor și prin tipărirea de cărți bisericești sau de lucrări cu profil literar, istoric sau de alt gen. În secolul XVI găsim primele dovezi despre existența bibliotecilor în spațiul românesc, majoritatea aflându-se în cadrul ansamblurilor monahale. În spațiul oltean, cea mai bogată colecție de cărți se afla la mănăstirea Bistrița, alte biblioteci remarcabile găsindu-se și la Tismana, Cozia sau Brâncoveni. Primele mari tiparnițe au fost instalate, deci, în incinta mănăstirilor, iar cei mai de seamă tipografi s-au recrutat din rândul călugărilor, precum Meletie Macedoneanul de la Govora sau Mihail Moxa de la Bistrița. Mai mult decât atât, o vie dovadă a echivalării așezămintelor mănăstirești cu adevărate centre culturale românești constă în sprijinirea și dezvoltarea limbii române. Până în secolul XVI, slujbele erau parțial ținute în slavona veche, care se utiliza des și în literatura bisericească; în schimb, monahii și monahiile care își îndeplineau rolul duhovnicesc (sau de sfătuire) față de oamenii care veneau pentru a participa la slujbele bisericești ori pentru a cere îndrumări sau sprijin vorbeau limba poporului. Totodată, în comunitatea călugărească se aflau copiști sau traducători care se ocupau de textele slavo-române. Mai târziu, mănăstirile aveau să contribuie semnificativ la ridicarea culturală națională prin difuzarea manuscriselor și tipăriturilor în limba română cu litere chirilice. Așadar, pe când unii călugări cărturari au fost traducători sau autori de lucrări istorice, lingvistice, filosofice, pedagogice, muzicale sau de alt gen, alții au fost sculptori, gravori, zugravi de biserici sau de icoane, contribuind în felul acesta la progresul artistic și cultural al poporului român. În același timp, mănăstirile au reprezentat importante centre de învățământ, contribuind la pregătirea scriitorilor de texte și a viitorilor dascăli. Aici existau școli pentru copiii din satele apropiate, dascăli fiind chiar călugării din mănăstire. Este bine-cunoscut faptul că școala s-a născut în tinda bisericii, care a ținut loc de sală de clasă pentru multă vreme. Această constantă activitate mănăstirească de educare, de promovare a limbii naționale și de acces la diverse cărți și manuscrise a fost cea care a reușit să formeze, în cele din urmă, bună parte din elitele intelectuale românești.

Mănăstirile ortodoxe din zona Olteniei au fost și un factor de unitate națională. Monahii au avut un rol deosebit de important în desfășurările istorice din spațiul românesc de-a lungul timpului. Aportul lor nu a fost unul în plan militar, de participare directă în conflictele vremii, ci de natură spirituală. Mai exact, de încurajare a luptelor pentru apărarea pământului strămoșesc și a libertăților comunităților românești din teritoriile stăpânite de alte neamuri, precum și de consolidare a sentimentului de unitate națională a tuturor românilor. Găsindu-se în locuri greu accesibile sau fiind fortificate, multe dintre mănăstiri s-au constituit astfel în puncte de rezistență a populației și a conducătorilor locali în fața năvălirilor și atacurilor oștirilor inamice. Așa s-a întâmplat în timpul Revoluției de la 1821, când mănăstirile Tismana, Strehaia și Gura Motrului au servit ca baze de rezistență pentru trupele de panduri ale lui Tudor Vladimirescu. În anii grei de represiune ai regimului comunist, călugării și călugărițele de la Arnota, Bistrița, Tismana sau Polovragi au oferit sprijin moral și material membrilor mișcării de rezistență anticomunistă, încurajându-i prin cuvinte înțelepte, oferindu-le hrană și adăpost, nu în ultimul rând rugându-se pentru izbânda lor.

Acest factor de unitate națională la care au contribuit mănăstirile române face referire și la apărarea asiduă a credinței ortodoxe în secole în care protestanții și catolicii își exercitau influența în spațiul transilvănean grație diverselor contexte politice. Bunăoară, insistența asupra tematicii trinitare din zugrăveala ansamblurilor picturale de la Hurezi sau Surpatele a fost gândită ca un contraargument vizual adresat confesiunilor protestante antitrinitare din Transilvania, care încercau să se infiltreze și în Țara Românească și Moldova.

De asemenea, mănăstirile românești numite „închinate” au avut un rol major în susținerea materială a unor așezăminte monahale din lumea ortodoxă, mai ales a celor aflate sub dominația otomană sau arabă. De pildă, o parte din veniturile mănăstirii Bucovăț erau destinate mănăstirii „Sfântul Varlaam” de la Meteora (Grecia), din ale mănăstirii Căluiu, Patriarhiei Ierusalimului, din ale mănăstirii Jitianu, mănăstirii „Sfântul Pavel” de la Muntele Athos, iar din ale mănăstirii Clocociov, mănăstirii Cutlumuș de la Muntele Athos.

În ultimele decenii, numeroase ansambluri monahale au construit sau integrat în clădirile existente propriile muzee, locuri în care oricine poate viziona mărturiile cultural-artistice ale mănăstirilor de-a lungul veacurilor. Este vorba despre numeroase veșminte bisericești și obiecte de cult înfrumusețate cu mare talent, diverse manuscrise și tipărituri, icoane pe lemn sau sticlă, precum și – în anumite cazuri – bijuterii, îmbrăcăminte și tot soiul de alte obiecte care au aparținut ctitorilor sau personalităților care au ajutat respectivele așezăminte. Este, și acesta, un factor de unitate națională pe care mănăstirile din Oltenia continuă să-l practice în prezent: există numeroși români care fac pelerinaje sau vin din toate colțurile țării pentru a trece pragul respectivelor așezăminte. În același timp, li se oferă ocazia și turiștilor străini să învețe mai mult despre ortodoxie, istoria, cultura și arta poporului român.

Mănăstirile și schiturile oltenești rămân un tezaur al poporului român, o parte valoroasă a istoriei și culturii acestuia. Despre ele se pot afla mai multe nu doar în această carte, intrând cu ochii minții în incintele mănăstirești, mângâind zidurile care au cuprins atâtea vieți și evenimente social-politice, admirând ansamblurile lor picturale sau arhitecturale, ci și vizitându-le. Viața monahală continuă în Oltenia, iar cei ce și-au dedicat viața crezului ortodox nu au renunțat – aidoma înaintașilor – la a deschide porțile oamenilor care doresc sau au nevoie de acest lucru.