Golemul... e pământul cu toate frământările lui, cu putreziciunea lui, cu energia lui, cu rădăcinile copacilor. Dar el nu merge fără piatra înfiptă în frunte, fără ea nu poate pleca, nu se mișcă. Însăși materia își revendică dreptul de a fi frumoasă, de a fi recunoscută ca frumoasă. Ștefan Câlția

Atât golemul lui Meyrink, cât și cel al lui Câlția sunt expresia unei „cutremurări în fața avalanșei implacabile a unui viitor amenințător“. Ambele „produse“ artistice se ivesc din groaza față de accelerarea schimbării și de premoniția unui Rău „definitiv“ ce va să vină. Golemul este spiritul istoric al unei comunități tradiționale, un păstrător al ordinii, un polițist mistic, așa cum litografiile lui Ștefan Câlția sunt construcții verticale așezate pe umerii simbolului, de cele mai multe ori medieval. De aici decurge și plăcerea artistului de a imagina și interpreta „lumea răsturnată“, cea a saturnaliilor unui sfârșit de secol ce-și așteaptă cuminte pieirea. B.A.S.

Gustav Meyrink (1868-1932) a început să publice povestiri la debutul secolului trecut, în revista müncheneză Simplicissimus. Are o afacere în domeniul bancar, care îi este întreruptă de acuzația că profită de spiritism pentru a se îmbogăți. Învinuirile se dovedesc nefondate, dar cariera lui financiară ia sfârșit. În 1903 îi apare prima carte de povestiri (Der heiße Soldat und andere Geschichten); se mută la Viena, unde își întemeiază o familie și va avea doi copii. Traduce din Dickens (cincisprezece volume în cinci ani), Kipling și Lafcadio Hearn. Pasiunea pentru ocultism îl îndeamnă să scrie mai multe cărți pe teme ezoterice și să traducă volumul de texte Cartea egipteană a morților. În 1913 începe să tipărească în foileton primul său roman, Golem. Seria se încheie în august 1914 și este urmată de versiunea integrală a romanului un an mai târziu. Acesta a avut un uriaș succes la public și a fost urmat de alte două: Fața verde (1916) și Noaptea Valpurgiei (1917), la fel de bine primite. Gustav Meyrink moare în 1932, la numai jumătate de an de la sinuciderea fiului său.

Ștefan Câlția se naște pe 15 mai 1942 în Brașov. Copilăria și-o petrece adesea în Șona, în casa de lângă biserică, la bunica Eudochia. Formația pictorului este clădită la Liceul de Arte Plastice și Muzică din Timișoara, avându-l ca profesor pe graficianul Julius Podlipny (1955-1963), și apoi sub îndrumarea lui Corneliu Baba la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București (1964-1970). Din anul 1992, Ștefan Câlția devine profesor la Universitatea Națională de Arte, București, alături de Sorin Ilfoveanu, Florin Ciubotaru, Florin Mitroi, Vladimir Zamfirescu. În perioada 1992-1996 este decan al Facultății de Arte Plastice, iar după 1996, șef al Catedrei de Pictură din cadrul aceleiași universități. În anii ’80-’90 expune regulat în Danemarca, Norvegia și Germania. Odată cu înființarea Galeriei Posibile, la începutul anilor 2000, desfășoară o serie de expoziții în diferite oraşe din țară. Urmează alte expoziții: Ștefan Câlția. Locuri (Timișoara, 2013), Obiecte grăitoare (București, 2017), Oroborus (Chișinău, 2019), Cale în Transilvania (Londra, 2022).