Se ştie cât tapaj se face pe tema aşa-numitei „singurătăţi” a scriitorului, condamnat să se regăsească doar la masa de scris, în faţa filei albe, când aşteaptă răbduriu demonul inspiraţiei binefăcătoare, menit să declanşeze „duhul” creator de lumi, sentimente şi moravuri, încorporate în ceea ce numim operă literară.

Însă există destule exemple care contrazic o astfel de judecată. De pildă, A. Gide afirma că el n-a avut niciodată un cabinet de lucru. A scris când i-a venit inspirația, a scris pe apucate, oriunde: în vagon, pe băncile grădinilor publice, în tramvai, pe marginea drumurilor. Birourile elegante cu imense biblioteci sunt pentru voluptuoșii sterili sau pentru impotenții intelectuali care au nevoie de atmosferă, de stimulente, de singurătate, de portretele de creatori celebri pe pereți, de o mie și una de excitante ca să „fecundeze” o debilă șuviță.

Astăzi unii creatori scriu în călătorii, pe genunchi, iar modernii scriu de zor direct pe laptop!

Cartea de faţă se încadrează în ceea ce numim memorialistică. Aşadar, am scris, când şi unde am putut, portretele şi evocările respective, observând persoane care fie au vieţuit cândva, fie există şi în prezent.

Simţind de timpuriu că mă asemăn cumva cu „moraliştii” sinceri, m-am obişnuit să-i observ atent pe intelectualii cu care am avut norocul să convieţuiesc, să mă compar cu ei, ori chiar să mă condamn pe mine însumi, învăţând mereu de la aceştia anumite conduite, ceva din cultura şi înţelepciunea lor. La fel, unele obiceiuri, metehne şi mentalităţi pe care nu le-am putut uita deloc. Am purtat în memorie chipul şi distincţia care i-au particularizat pe fiecare, ca pe o haină de dumineca, dragă în tinereţe, şi pe care o păstrez în garderobă, îmbrăcând-o numai la marile sărbători ale anului calendaristic.

Recunosc, nu am fost preocupat în mod special de tehnica memorialisticii. Adică, nu mi-am propus deliberat să cântăresc ori să amestec toleranţa cu sarcasmul, cultura cu poreclele, nici fineţea spirituală cu tonul maliţios. Dacă cititorul va remarca prezenţa unora în portretele noastre, ele s-au strecurat spontan, în decursul naraţiunii, fără ca eu să meditez asupra lor.

Sigur, am scris cartea de faţă cu pasiune şi admiraţie pentru profesorii, colegii şi amicii mei, fiind conştient că viaţa e mai suportabilă şi mai frumoasă „dacă nu treci singur prin lume!”

În cartea mea Glasul memoriei (2005) am schiţat 9 portrete, dar spaţiul preponderent l-am acordat copilăriei şi şcolii primare, părinţilor şi bunicilor. În schimb, cartea prezentă cuprinde 34 de portrete şi evocări din anii studiilor universitare şi postuniversitare.

Vistian Goia

* * *

Vistian Goia (n. 15 septembrie 1935, Roșia de Secaș, Alba). Istoric literar, publicist. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1960). Doctorat cu teza V.A. Urechia, studiu monografic, 1975. Volume: V.A. Urechia, 1979; Oratori și elocință românească, 1985; B.P. Hasdeu și discipolii săi, 1987; Elocință și parlamentarism, 1997; Destine parlamentare – de la M. Kogălniceanu la Nicolae Titulescu, 2004; Glasul memoriei, 2005; Poezia florilor, eseuri, 2006; Retorică și argumentare, 2007; Cu berlina printre munți. Note de călătorie, 2008; De la Paris la Londra, Via Dieppe, Jurnal sentimental, 2009; Ferestrele Blajului, 2010; Gruiul copilăriei, 2012; Labirintul identității, 2012; Consemnări critice, 2013; Popasuri europene, jurnal de călătorie, 2013; Polemica între vocație și dilentatism, 2015. A îngrijit ediții din G.I. Ionescu-Gion, Nicolae Comșa, D. Salade. A publicat peste 250 de studii și articole în Tribuna, Steaua, Studia, Revista de Pedagogie, Limbă și literatură, Gând Românesc (Alba Iulia), Astra blăjeană, Blajul ș.a.