Sfinții asceți aveau o harismă, un farmec care ne trage în sus, spre Împărăția lui Dumnezeu. Aveau o frumusețe interioară capabilă să ne liniștească, să ne dea curaj, să ne umple de bucurie. Din cauza confuziei create de secularizarea contemporană, valorile ascetice au fost puse sub semnul întrebării, ba chiar răsturnate.

Dezvoltând un lexic al deșertului, primii monahi ne-au propus căi de purificare pentru a ne putea întoarce la Dumnezeu. Începând cu secolul al IV-lea, bogata lor experiență a fost transmisă, gradual, din deșertul Egiptului în Gaza, Palestina, Sinai, Capadocia, Grecia, Balcani și, mai târziu, în Rusia, pentru a deveni, în cele din urmă, accesibilă pretutindeni.

Această carte prezintă succint câteva figuri fascinante din opt zone monastice și geografice care se raportează la trei perioade istorice: primul monahism din Orientul Mijlociu, căruia sfântul Ioan Scărarul († 606) din Sinai îi face o sinteză cuprinzătoare în Scara sa, la sfârșitul primei etape de înflorire a acestuia; marile centre ale monahismului din Capadocia, studiții din Constantinopol și athoniții până la căderea Constantinopolului în 29 mai 1453; sub Imperiul otoman, cu dezvoltarea isihasmului în Balcani și marea sinteză a acestuia în culegerea Părinților neptici din Filocalia, publicată în limba greacă la Veneția, în 1782.