Perioada celei de‑a doua jumătăți a secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX este în general considerată o epocă în care beneficiile modernității s‑au generalizat. Măsura în care societățile au experimentat însă acest lucru a fost diferită, în funcție de ritmurile proprii de modernizare, pentru că deși vorbim despre un fenomen general, devenirea modernă a presupus parcursuri diferite, determinate de tradiții, potențial economic, social, cultural, dar și de propriile strategii și proiecte, fiecare caz contribuind, în fond, la conturarea imaginii de ansamblu. Ca și parte a Monarhiei habsburgice și apoi a statului dualist, Transilvania a experimentat, pe de o parte, efectele politicilor și strategiilor guvernamentale care au stat în această epocă sub semnul recuperării decalajelor înregistrate în comparație cu celelalte state europene, dar și sub semnul uniformizării, Monarhia încercând să dea unitate conglomeratului de popoare și grupuri etnice care o compuneau. În același timp, însă, grupurile etnice care coabitau în acest spațiu cosmopolit, și‑au asumat treptat, pe măsură ce spiritul național s‑a trezit, propriile proiecte și strategii, ceea ce a dus la o diversificare a proiectului modernizator. Chiar dacă, după cum spunea istoricul Jean Bérenger, Monarhia a eșuat în a reduce pluralismul deosebit de complex al societăților pe care le‐a administrat, statul austriac și apoi austro‐ungar a oferit popoarelor sale o serie de instituții și practici, fără de care evoluția lor în sens modern nu ar fi fost posibilă. (din „Introducere”)