De ce cred că merită citită cartea mea? Cu alte cuvinte, de ce am scris‑o? Ce câștigă cineva care o parcurge? În primul rând, cititorul, care probabil e și spectator de teatru, are parte de o călătorie neobișnuită. Fiindcă discursul la care asistă nu se petrece într‑un spațiu public, pe scenă, ci în culise, în săli de repetiții și în ateliere. Acolo unde ideile nu se declamă cu siguranța oratorului erudit, ci cu îngrijorarea artistului care ridică spectacole traversând mari îndoieli, pomenindu‑se zilnic înaintea unor decizii de care depinde parcă întreaga lui viață. Cartea mea este astfel o invitație în cel mai intim colț al atelierului cuiva care face teatru.

Cititorul se va întâlni pe urmă cu o bizarerie: fiindcă muzica a fost prima dintre pasiunile mele, mi‑a venit ideea de a‑mi comenta meseria răsfoind tot felul de partituri. M‑am întrebat dacă s-ar fi putut dezlega vreun mister constructiv al reușitei doar ascultând cu atenție muzică bună. Știam de la bun început că niciun regizor, scriitor sau compozitor nu deține vreo rețetă pentru izbândă, fie ea un spectacol, un roman, o sonată sau o piesă de pe un album pop. Dac‑ar fi așa de simplu, am fi înconjurați numai de capodopere. Ceva inexplicabil pare să lege enigmatic materialul produselor reușite pe măsură ce sunt inventate. Dacă le privim însă cu interes, putem surprinde uneori câteva dintre mecanismele care, dându‑le viață, pornesc spectacolele, piesele muzicale și romanele să comunice cu privitorii, ascultătorii și cititorii lor. Iar lucrările muzicale, fiind formulate într‑o limbă pe care o înțelege toată lumea, mi se arătau, cu cât le scotoceam mai bine, cele mai prietenoase, volubile, descuiate și sincere. Am observat astfel că arhitectura unei sonate reușite seamănă uluitor cu alcătuirea unui spectacol de teatru bun. Descoperirea mea, firește, nu‑i garantează niciunui scenograf sau regizor vreun triumf: cartea de față nu e un manual. Este însă o provocare fantezistă care așază o lupă peste materiile teatrului și muzicii, aducându-le pentru prima oară, din câte știu eu, una lângă cealaltă.

Celebrând această mezalianță, am scos la iveală unele înțelesuri noi, și ale muzicii, și ale teatrului, dar mai ales altele nebănuite, ale meseriei mele. Aceasta nu înseamnă c‑am devenit imediat un scenograf mai bun. Fiindcă descoperind secrete ale victoriilor estetice, colecționând posibile soluții constructive, obținând deci „răspunsuri”, într-un fel curios, necunoscutul s‑a căscat și mai grozav. Această oroare a neștiutului, cu care se însoțește zilnic fiecare artist, se preface însă, pe măsură ce e acceptată, în partenerul său de nădejde. Căci devenirea oricui nu se petrece niciodată în vacanțe, ci numai în preajma încercărilor.

Revelațiile pe care le înșir în această carte, în loc să lămurească enigme, formulează o grămadă de întrebări. Invit așadar cititorul la un studiu neobișnuit, la sfârșitul căruia, în loc să știe mai mult, va descoperi că știe foarte puțin, la fel de puțin ca autorul. Fiindcă nici recompensa efortului meu, dincolo de o oarecare gimnastică intelectuală, n‑a fost cunoașterea, ci chestionarea. Certitudinea, atâta câtă mai aveam la început, a fost înlocuită cu interogația. Iar acest schimb este de fiecare dată și profitabil, și agreabil. Cine n‑ar înlocui imediat un disc de muzică patriotică, plin de imnuri militante care doar proclamă convingeri, cu un album de piese cu mai multe înțelesuri, intrigante, inexplicabile, rafinate și misterioase? Aș renunța oricând la muzica patriotică, după cum prefer și un spectacol de teatru de la care plec cu întrebări în loc de răspunsuri.

De aceea, am dorit ca această însăilare între muzică și teatru, confecționată în atelierul meu, un produs straniu care aduce lumină adâncind nevăzutul, să o împărtășesc sub forma unei cărți. Pentru că am încredere că toți avem nevoie de schimbarea perspectivelor și aflarea răspunsului la întrebarea de ce ne practicăm meseriile, de scuturarea confortului rutinei și de răscolirea certitudinilor, ignoranței și suficienței.