Dar despre rezistenta si nostalgie, despre adaptare si dor nevindecat, Adina Cristea Palada scrie chiar si atunci cand renunta la vesmantul profan al prozei pentru a imbraca ritualicele straie ale poemului, un fel de ie cat o matca stilistica de la care se revendica invocand modele precum Eminescu sau Minulescu. Si scrie pentru ca isi reclama, intai de toate, dreptul la timpul trairii in limba romana. Un drept pe care conditia de migrant i l-a confiscat - cel putin partial -, un drept care i se imputa, dar un drept fara de care nu poate functiona cu adevarat nici aici, nici dincolo, dupa cum nici in cealalta lume, a zeilor dispretuitori sau a Dumnezeului mort al lui Nietzche ce nu poate regasi unica tihna pe care i-o da asezarea in patria ei, care este, pe cat de stanesciana pe atat de reala, pur trup de litere.

Livia Iacob