Volumul este rezultatul scris al unor gânduri iscate după ce privirea unui arhitect practicant s-a rotit de jur împrejurul faptelor arhitecturii, a locurilor unde ea s-a așezat și a întâmplărilor – economice, sociale, politice, culturale – asociate.

„Parafrazându-l pe Confucius voi spune că aceste texte nu vor putea să-i ajute pe cei care nu-și pun întrebări. Întrebări despre relația arhitecturii cu istoria, cu orașul și cu teritoriul, cu puterea și cu libertatea, cu constructorii, cu materialele, cu măgarii și cu oamenii, cu ochiul dracului, cu sexul, cu plăcerea, cu legile sacre și profane, cu norii, cu vânturile și cu valurile, cu gândul, cu mic și mare.

Pe cât m-au ținut puterile, dinspre polul plus, am pus întrebări simple și am încercat răspunsuri înțelepte. Iar dinspre mundanitatea tuturor zilelor, poate nu întotdeauna cu suficientă colegială discreție, am pus întrebări incomode și, în consecință, am propus răspunsuri, pare-mi-se, așijderea incomode.ˮ

Mihai Pienescu

Să încep prin înșiruirea unor banalități – cred – evidente, dar des uitate:

• clădirea înseamnă simbioza, la un moment dat, a măiestriei arhitectului cu nevoile utilizatorului și cu tehnicile de realizare.

• nu există o lege eternă a arhitecturii, ci numai condiții valabile atât timp cât nu sunt depășite și eliminate, parțial sau total, de condiții noi.

• limbajul nu se inventează, el se transformă.

• o formă este adevărată (gândită adevărat) numai dacă a fost trecută prin filtrul cultural datorat unui context, istoric și geografic, dat.

• făcând abstracție de existența miezului și a împrejurului arhitectura devine inutilă.

• în virtualitatea desenului și în imobilitatea fotografiei arhitectura este utilă (numai!) egoismului autocontemplativ.