În eseurile care compun Arhetipuri, stereotipuri și imagini ale femeii, se remarcă mai multe personaje feminine – zeița Iștar (Epopeea lui Ghilgameș), Lilith și Eva (Geneza biblică), Ne-Fratele sau întâia femeie din mitologia populară românească, Maria Magdalena, „cel mai iubit discipol”, Simina (Pădureanca lui Slavici), femeia „cu trei coaste de drac” (Povestea lui Stan Pățitul), frumoasa Borivoje (De la noi, la Cladova), Ana și Florica (romanul Ion), doamna T., Emilia Răchitaru (Patul lui Procust), Ela Gheorghidiu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Blanca Alvarez (O femeie pentru Apocalips) –, un singur arhetip. Zeiță, nimfă, vrăjitoare sau muritoare, demon sau umilă creatură, intelectuală sau femeie simplă, orășeancă sau țărancă, fiică sau soție, iubită sau semiprostituată, ele au trăsăturile femeii autentice: independentă, rebelă, hotărâtă, pătimașă, sensibilă, intuitivă, puternică, imposibil de supus și îmblânzit, în ciuda tuturor tentativelor masculinului de a o reduce la stadiul de „ființă deghizată”. Aceste personaje feminine sunt aduse în prim planul scenei mitice și literare de către bărbați, pentru a detașa perspectiva masculinului asupra acestui „gen” de alteritate. Poziționată în centrul sau la periferia ecuației existențiale, femeia se impune constant drept o necunoscută greu de descifrat, mister imposibil de supus înțelegerii printr-o axiomă matematică sau într-un concept filosofic (deși încercări sunt multe). Pentru că a fost și rămâne „o problemă”, rezolvarea ei poate fi abordată cu maximă încordare, frustrare și teamă sau cu detașare, acceptare și umor.