Pana cand romanii – ca și mulți alți europeni – se vor pierde indistinct in creuzetul istoriei contemporane alimentat contradictoriu de noul mix imigraționist, ar trebui sa ne putem lamuri macar care este geneza romanitații in general și care a fost devenirea sa in ultimele doua milenii.

Dincolo de eterna polemica intreținuta – din rațiuni politice evidente – de catre istoricii din țarile vecine, care vor fi speculat mereu absența documentelor istorice referitoare la romani din perioada Evului Mediu, alimentand controversa continuitate in arealul carpato-danubiano-pontic vs imigraționismul nord-sud-nord-dunarean, putem vorbi, ca in toata regiunea balcanica și central-est-europeana, despre atomizarea cronica a unui vast areal demografic și pierderea identitații genetice a majoritații popoarelor din zona.

Pentru romani (20% daci, in urma secvențierii ADN-ului național!) a ramas doar constanta identitații sale culturale, generata de supraviețuirea „miraculoasa” a vehiculului lingvistic reprezentat de latina populara, dublata de atestarea Dunarii drept coloana vertebrala a romanitații, nu hotarul dintre romanii („vlahii”) nord- și sud-dunareni.

Cele doua Dacii din sudul Dunarii – Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea – nu au rezistat in timp, fiind aneantizate de iureșul slav. Dincolo de splendoarea orașului Moscopole, in furtunile istoriei au reușit sa supraviețuiasca ar(o)mani, farșeroți, megleniți, gramoșteni, istro-romani, timoceni etc.

Dar romano-vlahi exista acum și pe alte coordonate geografice: goralii din Beschizi și Tatra, volohii din Carpații Paduroși, urmașii comunitații din Vlahia Morava ș.a.m.d. Ii gasim in Polonia, Cehia, Slovacia, Ucraina, Ungaria – mult la nord de Dunare, tot așa cum exista o noua romanitate in zone din Siberia și Kazahstan…